Atât de mulţi... şi totuşi singur.
Şi plouă... Privesc spre cerul înnorat.
Strig către cer, un strigat de durere,
Şi vreau un semn că nu am fost uitat...

Ploaia contiună să cadă pe solul ars.
Dar niciun semn... mai vine oare?
Întuneric... tună...
Şi plouă tot mai tare.

Dar m-am obişnuit.
E întuneric, dar nu îmi mai e frică.
Acel semn divin întârzie s-apară,
Iar în fereastra stropi de ploaie încă îmi mai pică...

Mă regăsesc acum în întuneric,
În rău, desfrâu şi în păcat.
Însă refuz să cred până si-acuma
Că eu de Dumnezeu am fost uitat...

Dar norii se adună tot mai tare.
Nu mai există zâmbet, nici frumos,
Morţii încep să iasă din morminte,
Lipind cu sânge trupul, os cu os...

Acum pricep, a început Războiul...
Un conflict vechi de o eternitate
Între tiranul fără pic de milă
Şi cel Preabun, acel ce vede toate...

Văd foc în ceruri, văd demoni pe pământ,
Cu cranii-n flăcări si trup dezgolit,
În legiuni de zeci de milioane
Un şir de diavoli fără de sfârşit...

Nu mai există trup, nu mai există suflet,
Nu mai există om, nu mai există viaţă.
Acum există numai foc şi moarte
Pe acest pământ fără speranţă...

Şi mă trezesc. A fost numai un vis.
Mă uit la ceas, aproape ora două.
Privesc puţin uimit pe geam afară,
Şi ceru-i negru... Şi afară plouă...

Intuneric...
nu pot sa vad,
Soarele s-a ascuns intre nori.
Fara lumina, fara nimic...
singur...in intuneric.

Intuneric...
afara ploua...
nimic nu e la fel ca inainte.
O lume cruda, o natura ostila...
sunt singur, pierdut... in intuneric.

Dar iata ca in aceeasi zi ploioasa
o raza de lumina apare deodata.
Orbit de stralucirea ei, n-am putut privi la ea...
Dar ea mi-a spus
cu un glas dulce si bland:
"Nu-ti fie teama, sunt aici acum!"

Mi-am ridicat incet privirea,
inca neobisnuita cu o asemenea frumusete,
iar printre razele stralucitoare te-am vazut pe tine:
un inger bun, intr-o lume cruda, intr-o natura ostila...

Mi-am racapatat zambetul, speranta
pierdute de mult timp.
O fericire enorma m-a cuprins...
Nu mai eram singur, nu mai eram in intuneric.
Eram special...
luminat de o raza de soare intr-o zi ploioasa.
Te aveam pe tine...
un inger bun intr-o lume cruda, intr-o natura ostila.

Un cadru feeric, o lume perfecta...
Plina de zambet, plina de flori,
Un camp cu mult soare, un cer fara nori,
Un cadru feeric, o lume perfecta...

Un cardu sinistru, o lume morbida...
Insetata de suferinta semenilor sai,
Pamant fara speranta, plin de oameni rai,
Un cadru sinistru, o lume morbida...

Prins intre doua lumi, trebuie sa aleg.
Un om fara suflet, sa fac numai rau?
Un om ce-i aproape de prietenul sau?
Trebuie s-aleg calea pe care sa merg.

Ajut totdeauna pe prietenul meu...
Insa cine oare ma ajuta pe mine?
Cine mi-ar da mieo bucata de paine?
Cine-ar fi langa mine atunci cand mi-e greu?

Sa fiu fara suflet, sa fac numai rau...
Sa nu ajut deloc pe cel de langa mine,
Sa uit ca odata el mi-a facut bine.
Dar pot oare sa uit de Dumnezeu?

Mi-e greu sa aleg, am multe in gand.
O lume in flacari sau o raza de soare?
Mereu tot aud ca speranta nu moare
Si sper... dar, totusi, pana cand?

Aleg rautatea, un drum spre pierzare.
Nu am nici un tel, nu am nici un scop,
Nu merit un suflet, nu merit un corp,
Insa pe mine lumea ma merita oare?

Ma simt mult mai bine, parca-am inviat.
Soarele-apune, natura se stinge,
Cerul varsa continuu doar lacrimi de sange
Plangand decaderea unui suflet curat.

Sa ard jos, in flacari, e destinul meu,
Sa fac numai rau, o viata-n pacat,
Sa uit ca odata voi m-ati ajutat,
Insa pot oare sa uit de Dumnezeu?