Atât de mulţi... şi totuşi singur.
Şi plouă... Privesc spre cerul înnorat.
Strig către cer, un strigat de durere,
Şi vreau un semn că nu am fost uitat...

Ploaia contiună să cadă pe solul ars.
Dar niciun semn... mai vine oare?
Întuneric... tună...
Şi plouă tot mai tare.

Dar m-am obişnuit.
E întuneric, dar nu îmi mai e frică.
Acel semn divin întârzie s-apară,
Iar în fereastra stropi de ploaie încă îmi mai pică...

Mă regăsesc acum în întuneric,
În rău, desfrâu şi în păcat.
Însă refuz să cred până si-acuma
Că eu de Dumnezeu am fost uitat...

Dar norii se adună tot mai tare.
Nu mai există zâmbet, nici frumos,
Morţii încep să iasă din morminte,
Lipind cu sânge trupul, os cu os...

Acum pricep, a început Războiul...
Un conflict vechi de o eternitate
Între tiranul fără pic de milă
Şi cel Preabun, acel ce vede toate...

Văd foc în ceruri, văd demoni pe pământ,
Cu cranii-n flăcări si trup dezgolit,
În legiuni de zeci de milioane
Un şir de diavoli fără de sfârşit...

Nu mai există trup, nu mai există suflet,
Nu mai există om, nu mai există viaţă.
Acum există numai foc şi moarte
Pe acest pământ fără speranţă...

Şi mă trezesc. A fost numai un vis.
Mă uit la ceas, aproape ora două.
Privesc puţin uimit pe geam afară,
Şi ceru-i negru... Şi afară plouă...